SELFPOWER
Armonie | Simplitate | Deschidere

Plafonul radiant răspândea în încăperea de lucru a locuinței lui Gromov lumina lui bogată și uniformă. Așezați față în față, în două jilțuri comode, Tăun și Ilona se priveau ca și cum nu s-ar fi văzut de multă vreme. Pentru fiecare dintre ei, ultimele zile însemnaseră mult în noua lor existență.

Grigore se restabilise de pe urma accidentului, dar în ochii lui se citea oboseala și tristețea. Cât despre Ilona, gesturile și privirile ei exprimau o stânjeneală, care era la ea un lucru neobișnuit. După ce se jucă câtva timp nervoasă cu un bibelou de sidef de pe masă, ea întrerupsese cea dintâi tăcerea.

- Ce este fericirea, Grigore?

Întrebarea venise pe neașteptate. Tăun tresări. Și înțelese că era începutul unei pagini noi în viața lui și a ei.

Se frământă mult timp până să-i răspundă. Clipele de tăcere erau pline de deznădejde. O pierdea, o pierdea definitiv. Punctul de sprijin, ultimul punct de sprijin, dispărea.

Îl bătu o clipă gândul s-o implore, să-i vorbească despre datorie, despre trecutul lor comun, care n-a avut vreme să se șteargă. Să-i vorbească din nou despre prima lui dragoste, abia înfiripată și frântă de moarte, despre iluzia renașterii. Dar își dădu seama că n-ar fi putut trezi decât compătimirea ei.

Să o biciuiască cu ironie sarcastică, să râdă de „mobilitatea” ei sufletească, să-i cânte batjocoritor „La dona e mobile”? N-avea rost! Ar fi râs de propria lui ființă. Cât de mult o iubea!

Și hotărî să fie obiectiv, ca un străin, ca un om din afară.

- Fericirea este participare, Ilona…

Ilona strânse puternic bibeloul între degete și dădu din cap nedumerită.

- De fericire se pot bucura numai oamenii, Ilona. Și dintre oameni, numai cei care pot fi și nefericiți.

- Nu înțeleg nimic.

- Gândește-te la Georg. El este nefericit pentru că nu mai poate participa câteva luni la viață. Este scos în afara limitelor firești ale existenței reale. E o pasăre cu aripi legate.

Poate mai există și acum oameni-viermi, mulțumiți să trăiască pasiv, ca niște plante sau animale inferioare, să mănânce, să bea, să doarmă, să se plimbe. Dar asemenea oameni, rupți de restul omenirii, nu pot fi fericiți, nici nefericiți. Așa cum o reptilă nu poate trăi decât cel mult senzația tubului digestiv plin…

Ilona îl privi câteva clipe îngândurată, își țuguie buzele și spuse cu voce schimbată:

- Dar Georg o are pe Indira, care-l înțelege, îl ajută.

- Văd că tu ai o ideea foarte precisă despre fericire, observă Tăun, cu un zâmbet amar pe buze. Eu cred însă că Indira - aici parcă ar fi spus Ilona și gusta un fel de răzbunare - paote cel mult…să-l facă pe Georg mai puțin nefericit pe calea lui spre adevărata fericire.

Ilona nu simțea nici accentele ciudate, nici ezitările lui Grigore. Ea întrebă mai departe.

- Poate da un om fericire altuia?

- Părerea mea este că un singur om nu poate da celuilalt ceea ce întreaga comunitate umană îi poate da. Poate doar să-l ajute să găsească fericirea, ceea ce este destul de mult.

- Să vorbim despre noi, Grigore. Tu ești fericit?

Pe fața lui Tăun treceau umbre de amărăciune.

- Am fost, Ilona. Demult. Aproape că nu-mi mai aduc aminte. Era în viața dintâi, când simțeam că munca mea era o părticică din efortul întregii omeniri, când cuvintele mele, cercetările întreprinse de mine în laboratoarele institutului, ideile mele slujeau altora, când participam la viața celorlalți oameni și mă simțeam mai legat de ei decât acum. Atunci odihna după muncă era plină de bucuriile înfăptuirilor trecute și al celor care aveau să vină. Eram fericit, Ilona, profund fericit. Eram înțeles, Ilona. Participam la viață.

- Și acum?

- Acum mă simt atât de obosit la gândul că nu fac nimic. În jurul meu curge un șuvoi care mă lasă agățat de toate cioturile. E groaznic să fii inutil! Da, draga mea, cred că sunt nefericit.

- Dacă ești nefericit, înseamnă că poți fi și fericit! Trebuie să fii fericit! Ai spus-o doar tu. Voi fi lângă tine, te voi ajuta să pătrunzi în șuvoi. Uite, și eu…

Glasul ei suna nefiresc. Ultimele cuvinte păreau forțate, și acest lucru o enerva. bibeloul îi scăpa din mână și se rostogoli pe spongina pufoasă a dușumelei.

Se opri o clipă, apoi reluă ideea.

- Da, Grigore, voiam să-ți spun că am simțit că devin utilă, că „particip”, cum zici tu. Și acum înțeleg de ce sunt sau mi se pare că încep să fiu fericită. La lecția ținută acum câteva zile, de Iuk, l-am ajutat, am colaborat cu el. În sfârșit, am făcut o treabă. Elevii mă acceptau, ba chiar…aveau nevoie de mine.

Tăun o privi îndelung și spuse încet.

- Acesta este oare singurul lucru care te-a făcut să te simți fericită?

Nu se opri la capătul acestei întrebări. Continuă să vorbească cu o voiciune care avea ceva straniu:

- Fericitul Goethe a trecut și el prin frământările acestea ale noastre. El a încercat să răspundă la întrebarea ta. Și l-a creat pe Faust, cea mai frumoasă poveste despre năzuința omului spre propria fericire.

Dacă mă gândesc bine, sunt Faust la executarea contractului cu Mefisto. Mă aflu în cea de-a doua viață și plătesc polița pe care Faust n-a plătit-o. Am cunoscut gloria, prietenia și dragostea recunoscătoare a oamenilor. Am avut parte de tinerețe, cu iubirea și toate frumusețile ei. Iar dacă acum, în această a doua viață, nu mă înconjoară flăcările iadului, dacă mediul meu de viață este agreabil, dacă nu sufăr de foame, dacă trumul nu-mi este ros de vermina mizeriei, sufăr însă la fiecare tresărire de viață pe care o văd în jurul meu, sufăr fiindcă sunt…, mai bine zis fiindcă nu simt nimic. Mă simt ca o reptilă într-o lume de păsări cu aripi minunate. Ca o reptilă, ma auzi?

- Grigore!

- Nu mă întrerupe! continuă el cu febrilitate. Sufăr fiindcă trebuie să te pierd. O știu prea bine, am înțeles-o de mult…

Se apropie de ea:

- Ascultă, Ilona. Vorbeai despre fericire. Pentru tine se deschide acum cărarea spre ea. Pășește fără ezitare pe această cale. Brațul lui Iuk este puternic…tânăr, sigur. Mi-ar fi de o mie de ori mai greu să mila decât nepăsarea ta.

Cu bărbia în palme, cu coatele sprijinite de masă, Ilona îl privea pe Tăun. Reflexele violetecare cădeau de pe vitraliile camerei pe fața lui îi dădeau o înfățișare ireală. Într-un târziu se scutură, că și cum ar fi vrut să se smulgă dintr-un vis.

- Grigore, nu vreau să fii nefericit, nu trebuie să fii nefericit! Nu te voi părăsi. Nu știu încă prea bine ce se va întâmpla cu noi, dar sunt încredinâată că inima ta mare se va umple de bucuriile pe care le râvnești. Și voi fi lângă tine…oricât va fi nevoie.

Ar fi vrut să se oprească înainte dea fi rostit ultimele cuvinte, dar cuvintele fuseseră spuse , și acum îi venea să plângă de ciudă.

Tăun ar fi vrut să glumească, să zică ceva liniștitor, dar orice îî venea in minte i se părea ridicol, nefiresc. Îl năpădea o senzație de uscăciune.

O tăcere grea se așternu în odaie.

După câtva timp, se auziră de dincolo de ușă pașii măsurați și ritmici ai lui Gromov. Curând, profesorul intră în cameră. Se apropie vesel de ei, fără să remarce înordarea care plutea în aer.

Își trase un scaun lângă fotoliul lui Tăun și începu să vorbească pe nerăsuflate.

- Grigore dragă, societatea noastră are grijă de membrii ei. Va trebui să recunoști acest lucru. Sunt bucuros să-ți dau o veste mare. Comisia centrală a discutat problema ta. Ești invitat să participi la lupta contra cutremurelor.

Spre mirarea profesorului nimeni nu a zis nimic.

- Tăune, nu zici niciun cuvânt? întrebă uimit profesorul. Se așteptase la o explozie de entuziasm. Ce-i cu voi? Și tu, fată a cerului, parcă ai amuțit. Dar ce s-a întâmplat?

Grigore ascultase la început cuvintele profesorului cu indiferență, sub impresia celor întâmplate. Dar pe măsură ce sensul lor i se întipărea în minte, simți cum în el cresc apele unei bucurii nemăsurate.

Se ridică de jilț și făcu câțiva pași spre Gromov. Apoi se opri locului. Și întorcându-și privirile spre Ilona, rosti apăsat, ca și cum abia acum ar fi răspuns la prima ei întrebare.

- Fericirea este luptă și nădejde!_

                   (Sahariana - M. Solomon, I.M. Ștefan)

_


de cristina.ginghina, 13 Mar 2017 18:19