Articol Selfpower
Tatăl indisponibil emoțional și fetița cu răni multiple pe mânuțe
Care este rolul tatălui în creștera copilului? Nu de multe ori am auzit punându-se această întrebare atât din perspectiva copilului ajuns adult, cât și din perspectiva părintelui care are un copil. Știm foarte clar că mama este adesea figura primară de atașament, dar totuși în ce măsură influenteaza prezența tatălui viața copilului?
Care este rolul tatălui în creștera copilului? Nu de multe ori am auzit punându-se această întrebare atât din perspectiva copilului ajuns adult, cât și din perspectiva părintelui care are un copil. Știm foarte clar că mama este adesea figura primară de atașament, dar totuși în ce măsură influenteaza prezența tatălui viața copilului?
Deși tendința generală ar fi să credem că rolul tatălui este secundar, comparativ cu cel al mamei, rezultatele stiințifice arată că tații, în general, au o relaționare diferită, cee ce înseamnă că prezența sau absența lor influențează diferit copiii.
De-a lungul timpului am luat contact cu situații diverse în care tatăl era prezent și conectat cu al său copil, situații în care era prezent doar fizic și indisponibil emoțional (considerând că rolul unui tată constă doar în îndeplinirea funcției financiare) până la situații în care copiii respectivi nu și-au cunoscut nicodată tatăl, iar lista poate continua pentru că din păcate, realitatea ne poate surprinde uneori în cele mai teribile moduri. Totusi, vom incerca sa abordam strict tema de indisponibilitate emotionala a tatalui.
Cu acceptul si confirmarea familiei, vă voi vorbi despre una dintre cele mai frumoase făpturi pe care am avut onoarea s-o întâlnesc și cu care am avut o „colaborare”, colaborare a fost unul dintre termenii pe care i-a invatat dupa ceva timp ce am finalizat procesul terapeutic si asa a ales să denumească interacțiunea noastră. O vom numi M. pentru a fi mai simplu de povestit. La prima noastră întâlnire M. avea vârstă de 2 ani. În acea perioadă, părinții susțineau că fetiță manifestă zilnic (de cel puțin 4-5 ori pe zi ) crize de furie care constau în țipete, lovirea obiectelor, a propriei persoane și mușcarea propriilor mâini pană când acestea sangerează, chiar de la prima întâlnire se puțeau observă multitudinea cicatricilor de pe mânuțele fetiței. În urmă evaluărilor s-au observat aspecte care evidențiau faptul că tatăl era indisponibil emoțional (nu legase o legătură cu fetia, nu petrecea timp cu ea, nu era implicat în activitaile ce presupuneau jocul, hrana, baia, nu era atent nicodată la nevoile ei, evita să plece în locuri din exteriorul casei fără să fie prezenta și mama, refuza să rămână singur cu fetiță acasă etc.) atât pentru fetiță (rolul de tata), cât și pentru soție (rolul de partener) + alte detalii specifice ce au ținut de dinamica familiei respective și care și acestea au contribuit la dezvoltarea acceselor de furie excesiva (aspecte despre care nu voi face referire aici). Cert este că fetiță mai avea tendința si de a-și lovi și zgâria toate păpușile de gen feminin, niciodată nu le molesta pe cele de masculine. Emoțiile și trăirile fetiței lăsau urme pe corpul ei fizic, fiecare rană din exterior era generată de ceea ce se întâmplă în interiorul sau. Undeva după un an de zile, spre sfârșitul întâlnirilor noastre, fetița a venit la cabinet cu o punguță în care își pusese toate păpușile pe care ea a simțit la un moment dat să le zgârie sau să le lovească și mi-a cerut să le "vindec rănile ". Mi-a arătat încă o data mânuțele sale fără urme de cicatrici recente și după care mi-a indicat să fac la fel și cu acele păpuși, nu pot să nu recunosc că pentru câteva secunde mi-au derulat prin minte o serie de întrebări despre cum aș putea face asta, dar în cele din urmă am luat împreună un burețel și am început să ștergem acele păpușele, nu am șters de tot marcajele vizibile de pe ele, dar M. considera că păpușile sale sunt vindecate, ceea ce până la urmă și conta. In urmă cu câteva saptamani s-a intamplat sa ne intalnim din coincidența intr-un loc public, acum M. are 4 ani, are o alură de domnisoara in toata regula, iar unul dintre cuvintele pe care l-a invatat recent și pe care îl folosește foarte des este „colaborare", astfel ca in discutia noastra bineinteles ca a introdus acest termen zicandu-mi: "am văzut fetițe care si ele trebuie sa vina la tine pentru ca si ele au zgârieturi, nu pe mâini, dar poți colabora și cu ele?". A fost genul acela de interacțiune care te lasă mut și te face să-ți pui tot soiul de întrebări profunde și complicate în ceea ce privește existența ta, dar în același timp care te împlinește în cel mai profund mod posibil, astfel că mulțumesc încă o data M. pentru că am avut onoarea să te întâlnesc și că mi-ai dat ocazia să "colaborez" cu tine :).
Mai jos se pot regasi cateva referiri la studii care arată importantă prezenței și implicării tatălui în creșterea copiilor:
Studii cum ar fi cel realizat de Pruett (1987) au arătat că bebelușii de șase luni, ai căror tați se jucau frecvent cu ei, au înregistrat scoruri superioare la Testul Bailey privind Dezvoltare Mentală și Motrice. Parke (1981) a observat că acei copii ai căror tați au petrecut mai mult timp cu ei erau mai activi social și puteau face fața mai bine situațiilor de stress, în comparație cu copiii relativ lipsiți de o interacțiune substanțială cu tații lor. O a doua femeie nu poate juca rolul tatălui. Într-o altă analiză a mai multor probe de la scară largă naţionale, McLanahan (1999) a constatat că absenţa emoțională și afectivă a tatălui în creșterea copilului este asociată cu rezultate şcolare mai slabe, atât pentru băieţi cât și pentru fete, o adaptare mai slabă la piaţa forţei de muncă (de exemplu, şomaj) pentru băieţi, şi la sarcini la vârste mai mici pentru fete (apud. (Gershy, Gray, 2018).
Un studiu semnat de Marissa Diener (2002) la University of Utah a demonstrat că bebelușii (în vârstă de 12 luni) care au o relație apropiată cu tatăl lor par mai rezistenți la stres decât ceilalți. Bebelușii care au avut o relație bună cu tații lor au folosit mai multe strategii interpersonale decât ceilalți. Concluzia autoarei are implicații deosebite: "se pare că există ceva unic la tați, care le conferă copiilor oportunități diferite de a-și regla emoțiile" (apd. Bauserman, 2002).